Ernest Oberländer-Târnoveanu: Dacia – Ultima frontieră a romanității
Nu întâmplător, tematica celei mai mari expoziții organizate de Muzeul Național de Istorie a României în ultimii 25 ani, în parteneriat cu alte 44 muzee din România și Republica Moldova, privește un subiect pe cât de complex, pe atât de mare interes pentru lumea științifică și publicul larg – nașterea și evoluția civilizației geților și dacilor, de la primele ei manifestări distincte în cadrul lumii tracice, în cursul secolelor VIII/VII a. C., până la formele ei clasice în vremea Regatului dacic, în secolele II a. C. – I p. C., urmată de cea a provinciei Dacia ca parte a Imperiului Roman, secolele II-III p. C. și, apoi, în etapa post-imperială, în secolele IV-VII p. C., când s-a aflat sub dominația politico-militară a primelor populații migratoare (goți, gepizi și avari).
În ciuda dificultăților de a aduna la un loc piese arheologice, numismatice și epigrafice păstrate în atâtea colecții publice, am considerat absolut necesară realizarea unui asemenea demers expozițional datorită faptului că, de circa 20 de ani, publicul românesc nu a mai avut ocazia să vadă, adunate în același loc, principalele monumente ale culturilor materiale create de geto-daci și celelalte populații care au locuit pe teritoriile de la Dunărea de Jos, Carpați, litoralul vestic al Mării Negre și Nistru, datate în cursul secolelor VIII/VII a. C. – VII p. C. În al doilea rând, decizia noastră a fost întărită de faptul că în ultimele decenii, în spațiul public, mai ales în cel virtual, prezența punctului de vedere al profesioniștilor, susținut cu argumente științifice, a fost una destul de palidă, ceea ce a dus la acapararea domeniului de către diletanți sau impostori, care au inundat piața cu teorii care mai de care mai false sau fanteziste, unele frizând limitele psihiatricului.
Expoziția Dacia – Ultima frontieră a romanității încearcă să răspundă la câteva întrebări esențiale, de genul: care este cel mai timpuriu moment care indică faptul că populațiile așezate între Dunărea de Jos, Carpați, litoralul Mării Negre și Nistru au început să se manifeste, arheologic, printr-o cultură materială net distinctă de cea a vecinilor lor traci de la sud de Balcani, cultură ale cărei trăsături se regăsesc și în civilizația secolelor V-IV a. C. din aceleași regiuni, unde izvoarele istorice grecești contemporane localizează triburile getice? O altă întrebare importantă la care încearcă să răspundă expoziția este cea privind modul în care au interacționat triburile strămoșilor geților și dacilor și apoi, chiar aceste populații, cu vecinii lor: ilirii, tracii meridionali, cimerienii și sciții, grecii, celții, bastarnii și sarmații. În aceeași ordine de idei este și întrebarea în ce măsură influențele civilizațiilor vecine au contribuit la modelarea unui aspect foarte original al culturii geto-dacice în secolele IV-I a. C., nu numai în context regional sud-est și central european, dar și la scara întregului continent?
Concepția care a stat la baza proiectului Dacia – Ultima frontieră a romanității se deosebește esențial de viziunea în care s-au gândit și realizat vechile expoziții consacrate trecutului populațiilor numite în izvoarele istorice grecești sau latine cu etnonimele de geți sau daci, prin aceea că ea prezintă, în succesiunea lor, diferitele „haine culturale” sub care s-au manifestat aceștia sau urmașii lor vreme de peste 14 secole. Este vorba de un tablou dinamic în care fenomenele culturale se înlănțuiesc cronologic sau au loc în paralel, prezintă continuități sau rupturi, în spațiu și timp, sub influența unor schimbări politice, sociale și etnice majore. Trăind într-un spațiu geografic de profunde contacte și influențe culturale, strămoșii geto-dacilor ca și geto-dacii înșiși au recepționat și asimilat în permanență impulsuri culturale și tehnologice din afară, care altoite peste zestrea lor tradițională au generat o civilizație originală. Aflați de secole în atingere directă cu lumea mediteraneeană și balcanică, geto-dacii nu au scăpat de marile fenomene integraționiste ale Antichității, reprezentate de elenism și mai ales de romanizare. Includerea celor mai mulți dintre daci în Imperiul Roman a marcat pentru totdeauna destinul lor istoric, chiar și după părăsirea provinciei de către administrația și armata imperială, influența culturală și religioasă romană, prin creștinism au contribuit la menținerea noii identăți. La fel a fost tratată și difuziunea unei noi credințe religioase atât în teritoriile controlate de autoritățile imperiale, cât și în cele situate dincolo de Dunăre.
Cei circa 1400 ani de istorie ilustrați în expoziția Dacia – Ultima frontieră a romanității prezintă publicului tocmai primele etape când s-au pus bazele formării poporului și limbii române. Titlul provocator al expoziției reflectă, de fapt, un extraordinar paradox istoric. Cum s-a întâmplat că tocmai Dacia – ultima cucerire teritorială a Imperiului Roman în Europa, provincia care a avut și cea mai scurtă existență instituțională – să fi lăsat în urma sa, la judecata istoriei, cea mai durabilă dovadă a unei moșteniri romane, vie până azi, adică un popor ai cărui membri se defineau pe ei înșiși și erau definiți și de către străini ca fiind „Romani/români, în pronunția actuală”, iar limba pe care o vorbesc, drept „lingua romanesca/limba romană”? Cu excepția unor mici grupuri de populații latinofone din Balcani (aromânii, megleno-românii și istro-românii), precum și a rumantsches (reto-romanii) din Elveția, nici un alt popor neo-latin nu mai păstrează ca nume etnic pe cel al romanilor.
Un proiect cultural de o amploare atât de mare precum Dacia – Ultima frontieră a romanității, reunind 45 de instituții muzeale și de cercetare arheologică din România și Republica Moldova, prezentând publicului peste 1000 de piese reprezentative din secolele VIII/VII a. C. – VII p. C., lucrate din metale prețioase și comune, ceramică, sticlă, piatră, os și lemn – podoabe, arme, vase, monede, accesorii vestimentare, obiecte de cult păgân sau creștin, inventare si monumente funerare, etc., a necesitat mulți ani de muncă a unor echipe de specialiști de la Muzeul Național de Istorie a României și muzeele partenere. Practic, proiectul a fost lansat în 2017, când împreună cu colegul Liviu Mihai Petculescu și Mirel Taloș (pe atunci președintele ICR) am propus Ministerului Culturii realizarea unei expoziții cu acest titlu în Spania în anul 2018. Din păcate, propunerea nu a găsit înțelegerea și sprijinul necesare. În 2018, am reluat propunerea, încercând să organizăm o mare expoziție la București, cu ocazia exercitării de către România a Președinției rotative a Comisiei Europene, în prima parte a anului 2019. Nici de data aceasta nu am reușit. De abia în 2020, ideea organizării unei mari expoziții românești la Muzeul Național Arheologic de la Madrid, în anul 2021, a fost susținută foarte eficient de instituția Președinției, Guvernul României, cât și de către Guvernul Regatului Spaniol și Muzeul Național de Arheologie. Expoziția, purtând titlul Tezaure arheologice din România – Rădăcinile dacice și romane, deschisă la 1 octombrie 2021, s-a bucurat de un succes extraordinar, în ciuda faptului că a fost organizată în condițiile pandemiei COVID 19, fiind urmărită, până la sfârșitul lunii februarie 2022, de peste 50.000 vizitatori. A fost a doua cea mai vizitată expoziție temporară organizată vreodată de Muzeul Național Arheologic de la Madrid.
Încă din 2021, am anunțat că o versiune mult amplificată a expoziției de la Madrid va fi deschisă în cursul anului 2022 și la București, lucru firesc, dacă avem în vedere importanța temei moștenirii dacice în ochii publicul românesc, ca și ai vizitatorilor străini ai Muzeul Național de Istorie a României. Practic, după o activitate organizatorică de excepție, care a vizat inclusiv o reorganizare profundă a spațiului expozițional al Muzeului Național de Istorie a României, deschiderea expoziției Dacia – Ultima frontieră a romanității a avut loc la data de 27 octombrie 2022. Dincolo de calitatea și amploarea materialului arheologic, epigrafic și numismatic selectat pentru a fi prezentat la București (reunite pentru prima oară într-un discurs muzeografic coerent), a designului și scenografiei moderne a expoziției, ambianța ei a devenită unică și ca urmare a vecinătății și completării sale expozițiile permanente Columna lui Traian și Tezaurul Istoric, îm cadrul căruia poate fi admirat și Tezaurul de la Sveștari (Bulgaria), aparținând tracilor sud-dunăreni (din colecția Institutului Național Arheologic cu Muzeu al Academiei Bulgare). Expoziția de la București are și o semnificație simbolică specială. Ea constituie prima cooperare de amploare dintre Muzeul Național de Istorie a României și Muzeul Național de Istorie a Moldovei, primul demers de prezentare comună a unei pagini importante a istoriei comune a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.
Sunt recunoscător conducerilor și colegilor din instituțiile partenere, care au sprijinit proiectul, împrumutând cu generozitate piese importante din colecțiile lor și au redactat fișele de catalog: Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” – Bacău, Complexul Muzeal Bistrița Năsăud – Bistrița, Complexul Muzeal Național Neamț – Piatra Neamț, Complexul Muzeal Național Moldova – Iași, Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” – Târgoviște, Direcția pentru Cultură Oltenița – Muzeul Civilizației Gumelnița, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” – București, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Simion Gavrilă” – Tulcea, Muzeul Brăilei „Carol I” – Brăila, Muzeul Civilizației Dacice și Romane – Deva, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie – Constanța, Muzeul de Istorie – Roman, Muzeul de Istorie Turda, Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” – Tecuci, Muzeul Județean Argeș – Pitești, Muzeul Județean Botoșani – Botoșani, Muzeul Județean Brașov – Brașov, Muzeul Județean Buzău – Buzău, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” – Târgu Jiu, Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, Muzeul Județean Ialomița – Slobozia, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș – Baia Mare, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova – Ploiești, Muzeul Județean de Istorie „Paul Păltânea” – Galați, Muzeul Județean Mureș – Târgu Mureș, Muzeul Județean Olt – Slatina, Muzeul Județean Satu Mare – Satu Mare, Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” – Vaslui, Muzeul Județean Teleorman – Alexandria, Muzeul Județean Vâlcea „Aurelian Sacerdoțeanu” – Râmnicu Vâlcea, Muzeul Municipiului București, Muzeul Municipal Carei, Muzeul Municipal „Petre Voivozianu” – Roșiorii de Vede, Muzeul Național al Bucovinei – Suceava, Muzeul Național al Banatului – Timișoara, Muzeul Național de Istorie a Moldovei – Chișinău, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei – Cluj-Napoca, Muzeul Național al Unirii – Alba Iulia, Muzeul Olteniei – Craiova, Muzeul Romanațului – Caracal, Muzeul Regiunii Porților de Fier – Drobeta-Turnu Severin, Muzeul Țării Crișurilor – Oradea, Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat” – Făgăraș și Muzeul „Vasile Pârvan – Bârlad”.
Succesul expoziției Dacia – Ultima frontieră a romanității se datorează și profesionalismul și muncii devotate depuse atât de colegele mele dr. Oana Ilie și dr. Mihaela Simion, care au fost comisare-generale adjuncte ale acesteia, cât și de către membrii Comitatului de Organizare, alcătuit din: dr. Cornel-Constantin Ilie, ec. Cristina Moisescu, dr. Alexandru Bădescu, dr. Ionuț Bocan, dr. Corina Borș, dr. Gabriela Dragomir, dr. Emil Dumitrașcu, dr. Mihai Florea, Pompilia Gon, dr. Oana Ilie, Raluca Mălăncioiu, dr. Cătălina Mihaela Neagu, dr. Rodica Oanță-Marghitu, Cristina Olteanu, Bogdan Opreanu, dr. Silviu Oța, Roxana Pătrașcu, av. Adrian Rista, dr. Mihaela Simion, Adela Stan, dr. Maria-Magdalena Ștefan și dr. Decebal Vleja și membrii comitetului științific, din care au făcut parte: prof. dr. Mihai Bărbulescu, membru al Academiei Române, dr. Dragoș Măndescu, dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu, dr. Liviu Petculescu, prof. dr. Constantin C. Petolescu, membru al Academiei Române, și dr. Valeriu Sîrbu.
Proiectarea și originalul design al expoziției Dacia – Ultima frontieră a romanității aparțin talentatului arhitect Carlos Barrot, iar coordonarea montajului și grafica au fost realizate de dr. Cornel-Constantin Ilie, directorul-adjunct al Muzeului Național de Istorie a României. Fotografiile pieselor aparțin ing. Marius Amarie, iar reconstituirile artistice se datorează lui Radu Oltean.
Restaurarea pieselor expuse a fost realizată de: dr. Gabriela Dragomir, Radu Bălănescu, Alexandra Brândușoiu, Cătălin Burtea, Alexandru Dosza, Bogdan Mladin, Cristina Moșoiu, Ion Paul Popa, Maria Popa, Sergiu Popescu, Iuliana Știrbu și Mădălina Voicu.
Suportul audio-vizual al expoziției a fost creat de Ionuț Dobre. Montajul expoziției a fost asigurat de către firma ALMA SOLUTIONS și colegii de la Serviciul tehnic al Muzeului Național de Istorie, transportul pieselor a fost făcut de către firma TRANSGLOBUS ART SERVICES SRL, iar asigurarea lor s-a realizat de către ASIROM VIENNA INSURANCE GROUP.
Cu siguranță, expoziția Dacia – Ultima frontieră a romanității nu ar fi fost atât de modernă și originală fără sprijinul Fundației Prietenii Muzeului de Istorie a României, al președintelui acesteia, domnul Florin Pârlea, care și-au asumat angajarea unui mare arhiect, specializat în proiectarea unor astfel de evenimente la standarde internaționale.
Pe tot parcursul procesului de pregătire a expoziției, Muzeul Național de Istorie a României a beneficiat de sprijinul eficient al Jandarmeriei Române, care a asigurat protecția transporturilor de patrimoniu de la muzeele deținătoare din toată țara la sediul nostru.
Impozantul catalog al expoziției Dacia – Ultima frontieră a romanității reunește 17 texte științifice semnate de către: prof. dr. Mihai Bărbulescu, dr. Ionuț Bocan, dr. Corina Borș, dr. Robert Gindele, dr. Radu Harhoiu, dr. Alexandru Madgearu, dr. Dragoș Măndescu, Florin Moței, dr. Cătălina Neagu, dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu, dr. Liviu Petculescu, prof. dr. Constantin C. Petolescu, dr. Valeriu Sârbu, dr. Mihaela Simion, dr. Maria-Magdalena Ștefan, dr. George Trohani, dr. Rada Varga și dr. Decebal Vleja, precum și 508 fise de obiecte sau ansambluri de obiecte, semnate de 81 specialiști din Muzeul Național de Istorie a României și instituțiile partenere. Conceptul grafic al volumului aparține dr. Cornel Ilie, care a realizat și DTP-ul, împreună cu dr. Cristiana Tătaru.
În numele publicului vizitator, ca și al meu personal, le sunt recunoscător tuturor celor menționați mai sus, ca și celorlalți participanți la organizarea expoziției, care nu sunt nominalizați direct pentru marele efort depus.
De asemenea, mulțumiri deosebite se cuvin Ministerului Culturii, reprezentat de domnii miniștri Bogdan Gheorghiu și Lucian Romașcanu, Excelenței Sale, Doamna Gabriela Dancău, Ambasadorul României în Regatul Spaniei, și domnului Andres Carretero Pérez, directorul Muzeului Arheologic Național de la Madrid, pentru sprijinul neprețuit și încrederea acordate pe tot parcursul desfășurării acestui proiect. Aceleași mulțumiri le acord publicului expoziției, care a trecut și va trece pragul Muzeului Național de Istorie a României, pentru a face o minunată călătorie în timp și spațiu prin ceea ce a fost Dacia – Ultima frontieră a romanității.
